să citesc din nou, să fumez mai mult. Să-mi pară, iar, că filtrul de ţigară moşomodit între degete are proprietăţi mult mai elastice. Să scriu, iar, de rău, Acut. Pixul face incizii, crevase, sapă tunele în text. Nu ştiu dacă mai pot lupta ca „înainte” cu somnul. Obiectele aprinse la culoare îmi păreau energizante, iar răcoarea nopţii avea ceva mineral. Oricum, tre să-ncep din nou. De-aia am început bolgurile. (Ăsta şi încă câteva, în curs de ticluire).
FAZA CRITICA 
functionareste abordand problema, textul asta suna a cerere depusa pentru eliberarea unui document pierdut. de parca fara existenta lui fizica, nu ai sti de fapt ce scrie in el.
e prea tarziu sa mai scrii „de rau”. si tu stii asta. citind textul, am senzatia ca e o pseudo-stradanie de reconvertire la niste „origini” de care constient sau nu, te dezici prin insasi existenta acestui text. tu poti sa scrii doar inalt, nefalsificat, fara limite. asa cum de fapt, stii bine ca despre asta e vorba. sunt suficiente circumstante si motive depresurizante si fertile pentru ca Tudor Cretu sa scrie cum scrie Tudor Cretu. si daca ar fi sa merg mai departe, as spune ca viata trebuie sa se denudeze de austeritatea motivelor exterioare si de ariditatea inautenticitatii aferente. abia atunci e inocenta. nu incerca sa legitimezi nimic din ce nu e al tau. racoarea mineralizanta a noptii şi trairile poematice fata de viu, despre asta e vorba. unde mai e loc pentru excesivul deconstructiv in atata abundenta incontestabila? nevoia de a internaliza falsul se dizolva in „obiectele aprinse la culoare”. stii bine ca a purta o masca se traduce automat prin a-i cauta alibiuri justificative. si asta devine uneori un exercitiu sisific de care nu ai nevoie. ca aceasta pledoarie a ta pentru un trecut care iti invalideaza fara sa realizezi orice aderenta la ceea ce ai crezut ca poti fi pana la capat. si tu pur si simplu nu mai esti haina pe care o purtai.