Foarte faină Hibernalia (CDPL, 2016), de Veronica D. Niculescu. O căsuță, la margine de lume/oraș, animăluțe, cânticele, somn și trezi(r)e. Și vis, bineînțeles. Un șamanism aparte – al micilor ghizi diminutivali (animăluțele) și o zăpadă care instituie peisajul ca text, urmele ca semne, contemplația ca lectură. Ceea ce transformă primăvara într-un sfârșit, nu într-un început: topirea zăpezii curmă lectura, pagina și semnele dispar. Cartea se încheie odată cu…textul natural & naturist. O proză reclusivă, care prin afinități autentice cu poezia lui Brumaru, introduce și un tainic și voluptuos limbaj al materiei, al culorilor și substanțelor. E încă una dintre revelațiile singurătății. Fraza e atent (în)toarsă, capetele au simetria lor – la…ansambluri și subansambluri mă refer, care încep cu același cuvânt. Plus o tristețe a ființelor mici, năucă și năucitoare. Plus o foarte personală „laudă a somnului”. Plus…13101305_1146215872097340_1952630096_n
Anunțuri

PRIME PUMA LAND

Puma tot întorcea capu-nspre mine, se-ncolăcea. Țara n-o știu. Se-ntîmpla-n Americi destul de târziu. (Ținut făr cafea, deșert mieriu). N-am făcut pasul care se-aude, zi-noapte, ca basul. Peste hotarul presărat – dâra din poveste, ce duce în sat. Eu tre s-o sar. Să dau gata, -nainte, -un pahar. Cubul de gheață-l-azvârl, e un zar.

images7KJ7989N

Paul. Vinicius

Mi-au plăcut poemele lui Paul Vinicius. Cele din Timpul (nr. 197). Am văzut de aproape spațiul alb – alb proaspăt – dintre barele/ liniile codului. E vorba de factura din care un poet face avion. Sunt poeme telescopate, poeme-traiect: firul e evident, la fel și urmărirea lui, bucățile ies unele din altele – amiaza de vară i se strecoară personajului pe sub cămașă și, de acolo, „pe sub bătătoarele de covoare”. Ce înțeleg prin natura telescopică a poemelor? Acel mecanism de relansare evidentă a textului care – cu un verb sec – constă în următoarele: pasaje, uneori consecutive, lansate prin sintagme reiterate sau prin construcții de același tip. De pildă: „dacă i-aș fi luat în serios”, conjunctive sau prin transformarea punctului terminus al unei secvențe în punctul de start al celei imediat următoare. Cineva, bunăoară, devine Altcuiva: „de unde/ peste ani/ s-ar fi putut meșteșugi/ din mine/ plăsele de sidef/ pentru briceagul vreunui puști ciufulit/ care să hoinărească printre sânii verzi ai unei păduri/ despletind-o cu puterea și nevinovăția surâsului lui/ așezat ca un scut/ dinaintea cărnurilor gotice ale tristeții mele/ de a nu fi existat/ decât în viitorul altcuiva.// cineva/ care mi-ar fi mângâiat uneori gânditor sideful/ neștiind de unde-i vine/ acea albastră/ copleșitoare tristețe// mai ales seara, când câinii caută luna// ca pe o carne sfântă”.  (Cursivele sunt ale mele). Versuri care țin, chiar dacă eu n-aș cultiva – nici în grădina/ textele altcuiva – metafore gen: cărnurile gotice. Aparte, din toate punctele de vedere, e și ultimul vers, cel cu carnea sfântă căutată de câini. O plăsmuire conexă, Dumnezeu să-mi ierte blasfemia, ar fi, să zicem, una cu oasele căutate ca niște moaște sau, invers, moaștele căutate ca niște simple oase. E aici, în carnea sfântă căutată de câini, ceva și dintr-un totem, și dintr-un tabu. Ambele îngropate. Altminteri, „luna luminează ca un dinte de știrb”. Știți cine a scris asta?

Păr

Plete rărindu-se ca ale Adelinei, în loc de draperii. Un scut ca un cerc gol, cu șuvițe pe margini. În vânt și ele, bineînțeles. Și o căciulă-mpletită, toată, din păr. Colacii-s rumeni, lucioși. „Aburii calzi confirmă statutul de ființă”. Șamanul ăsta-i cel mai bun.

Foto de pe: https://indigenize.files.wordpress.com/2010/05/cerncernunnos-11_1192291209unnos-11_1192291209.jpg

Morrison 3

„Fiecare casă – un mușuroi/ferestrele acoperite/(…)/Dorm cu toții acum/Covoarele-s tăcute, oglinzile pustii/Praful zace sub paturile perechilor cuvioase/Rană-nfășurată-n cearșafuri/Și fiicele elegante/cu ochi de    spermă-n sfârcushaman-moabri”