Femeia-i chemă să mănânce

Mai există un ins. A terminat Call of duty. 1 şi 2. Îşi imaginează şi el, visează: blugi cu medalii în loc de capse.

„Ce facem cu vieţile noastre? Organele-mi sticlesc, dor. Ies vârfuri lungi de ac prin bilele de carne. Toamna e udă, insurmontabilă”.

Îi place să stea fără ciorapi.

„Am fumat domle pân-am simţit bulgări de scrum, pământ pisat în plămâni”. Vodka e prea tare deja.

Ceilalţi nu-l prea iubesc. Are o geacă veche neagră, nişte blugi simpli, curaţi. Maică-sa-i tot freac[. În pantofi a schimbat tălpicii. Călcâiele lui sunt caşcaval vechi, întărit. Şi le-ncălzea, într-o vreme, cu bricheta. Şi braţele sfeşnicului de chihlimbar  tot lucrate-n piele-ngroşată, moartă, de călcâi îi păreau.

După vreo doi ani, intră, pentru prima dată, într-o curte de ţară: lemn ars, vin proaspăt. Mirosurile îl înviau. Îşi scoase mâna din buzunar, grăbi pasul. Nu-i venea să creadă: ceilalţi l-ascultau. Întinse braţul le-arătă (îl mişca lent, ca o ţeavă de tun – descria o boltă deasupra grădinii).

Femeia-i chemă să mănânce.