Whitney Huston ascultam, ca tot omu’, prin 1992, într-a a VII-a, când era la modă Bodyguard. Era și ea, ca orice „negresă” frumoasă, o femeie pe a cărei piele se zvânta o cafea stranie, proaspătă. Și de asta îmi aduc aminte, grație conjuncției senzoriale, nodului, adică, de senzații. Casetofonul era lunguieț, plăcinta cu mere se răcea la fereastră. Am tăiat o felie ascuțită și am mușcat. Atunci a început melodia, pe fondul gustului cald de măr. Era frig, vântul adia anemic. Și, dintr-odată, pustiul dintre blocuri avu alt iz.
