Frumuseţea, de Ch. Baudelaire
(Poemul, se pare, preferat al lui Modigliani. E limpede de ce…)
Frumoasa sunt, cum este un vis cioplit în stânca
Si sânii-mi de care atâtia se strivira
Poetilor o muta iubire le inspira,
Materiei asemeni, eterna si adânca.
În larg azur ca sfinxul stau mândra si ciudata;
Mi-i inima de gheata si trupul cum sunt crinii;
Urasc tot ce e zbucium tulburator de linii
Si nu plâng niciodata si nu râd niciodata.
Poetii pe vecie ursiti ai firii mele,
Ca-n fata unui templu cu mândri stâlpi senini
Îsi vor petrece viata în studii lungi si grele
Caci am ca sa-i înduplec pe-acesti amanti blajini
Oglinzi în care totul mult mai frumos s-asterne:
Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.
MORTE LO COLSE QUANDO GIUNSE ALLA GLORIA
AMEDEO CLEMENTE MODIGLIANI
1884-1920
Inscripţia-titlu e cea de pe mormânt. (Cimitirul Pere Lachaise.)
Și a fost Parisul. O săptămână…
DOCTOR
Vineri am avut sustinerea publica a tezei de doctorat. O viitoare (chiar dacă nu mă grabesc cu publicarea) carte de critică și, totodată, prima de studiu întins, nu de cronici. După două volume de poezie, un roman și o culegere de „critice” (Developări literare, Editura Universității de Vest, 2011).
What is past is prologue…
PRIMA MEA POEZIE (1999)…
… în care am crezut cât de cât lucid.
Mama mătura. Ușa era întredeschisă. Eu scriam (mai mult tăiam) c-un toc vișiniu. Scurt și gros. Foile erau de la librăria Avram Iancu. Rele la atins, adică aspre. Păreau ceva răzuit, șurluit…
sfârtecatul
bucății de pește
stropite cu lămâie
va rămâne
ca un fir
din care se va țese
taina unei cine
(Poza din ultima Vatră, care însoțeșete un poem live, e cam de atunci. Cea de lângă, din primăvară…)
PRIMA MEA PROZĂ SCURTĂ (2004), cu imperfecțiuni cu tot, care stârnesc și ele, deja, nostalgii demne de o reușită…
Zidarii erau gata. Mihai şi Vicu îi aşteptau sub ştial pe ceilalţi doi, care rămăseseră în urmă cu schimbatul. Hainele de lucru erau strânse, la capătul zilei, într-un mic morman, lângă fântână, şi acoperite c-o fâşie de nailon.
-
Nea Vasile, noi ne ducem, zise Mihai. Hai, mă, o dată, fir-aţi ai dracului să fiţi. Scuipă, iritat, pe asfaltul ud, firele de tutun rămase pe limbă. Lângă el, Zicu îşi vârî mâna în buzunarul de la spate şi scoase câteva bancote verzi de 1 leu, pe care începu să le numere.
-
Îi de un rom, întrebă Mihai?
-
Mă băieţi, mă, da soba asta când o gătaţi?
Nea Vasile ieşi din grajd unde lega nişte saci su sârmă de aluminiu.
-
Mâine, nea Vasile, mâine. N-am zis noi aşa? Se cocoşi Zicu.
-
Lasă, mă, că tot mâine, mâine, de ce nu azi, futu-i maica ei să-i fut ? Vezi, bă, d-aia n-are ursu coadă…
Mihai trase apăsat din ţigară.
-
Miţă, Leonte haidaţi, mă, odată…Lasă, nea Vasile, continuă, lasă că-i bun. Nu vezi că-i gata mai câta…Ia, mai fereastra-i de pus. Poţi, dacă vrei, să te culci aci. Pui o saltea, că ai de unde, şi gata. Noaptea-i mult mai răcoare acia. Io dorm numa-n chiloţi, cu uşile deschise.
-
Zici tu ceva.
În sfârşit, Miţă şi Leonte apărură. Ceilalţi doi îi priveau duşmănoşi.
- Hai, să trăieşti, nea Vasile.
Afară, începură să se-njure între ei.
Nea Vasile, cum îi ziceau băieţii, avea vreo 50 de ani. Se dădea încă tânăr. Glumea cu-nvăţătoarea din sat pe tema asta, povestea la birt cât poate să ducă, să bea fără să cadă etc.
-
Lasă, mă, n-ai grijă, îţi bate şi ţie dracu la poartă. Vezi tu cum nu mai poţi, mai câta, fără vată-n urechi, fără căciulă toamna. Aşa-l apostrofa câte-un moş, care nu se sfia, apoi, să ceară un ştamplu pe banii lui Vasile. Stăteau acolo, pe băncile lungi de lemn, sub dudul uriaş, seară seară. Bărbaţi aspri, nebărbieriţi cu palmele crăpate, mai toţi săraci lipiţi. Vasile termină de legat sacii şi ieşi transpirat din grajd. Se opri şi rezemă de caisul ce urma să fie tăiat. Copacul se uscase de mult. Intră-n „baracă”, cum îi zicea bucătăriei de vară, o încăpere mică din scânduri văruite. Se aşeză pe butuc şi-şi turnă un ştamplu.
Oftă şi-l mai umplu o dată. Îşi dădu jos pălăria şi o puse pe genunchi. „Da` cald îi, futu-i maica mă-sii săi fut”. Se opinti ridicându-se. Trase capacul de pe farfuria verde şi rupse un dărab din pâinea de casă. Ştergea insistent ultimele rămăşiţe de fasole de pe fundul taierului. Asta era, de ceva vreme, ultima lui masă din zi: ungea pâinea cu ce rămânea de la prânz, curăţând blidele de tot.
-
Bă, fii atent aicea. Io beau şi acuma, dacă bag câta pită cu brânză în mine, o holbă şi n-am nimica.
-
Eh, asta io n-o mai cred, izbucni, aproape furios, Drăgan.
-
Dă tu holba şi io o beau, veni pe loc replica. Ia zi mă, Leonte, că tu lucri la mine, accentuă trufaş Nea Vasile, zi, mă, cât beau io la zi?
-
Bea, bea. Duce o holbă. Şi azi o dovedit, cre` că, una.
Nea Vasile privi victorios în jur.
-
Da, mă, reveni Drăgan, şi io duc una la zi: lucru, mânc, beu câta, mă culc, iar mai beu câta, da` nu aşa într-o sară, cum ni-s noi acuma, la masă.
-
Bă, fir-ar al dracu să fii, nu crezi…Ia du-te, Leonte, şi adu o holbă, zi s-o treacă la mine…
-
Da ce-s io a acia, hamal, cal dă cocie?
-
Du-te, mă, futu-ţi pe tată-tu, şi ia holbă. Io când eram dă sama ta…
Leonte se ridică ofticat. Îşi lepădă şlapii din picioare şi se-ndreptă desculţ spre uşa bodegii. Îni nici două minute, se-ntoarse cu o sticlă de o jumătate, o lăsă pe masă şi plecă.
- Na, fii atent acia, o beau toată şi mâine cosesc şi grădina. Îşi turnă primul pahar. Îl dădu sec. Discuţia continuă. Treptat, Vasile îşi mai desfăcea câte un nasture la cămaşă. Fuma în neştire.
Când mai rămăseseră vreo două sute de grame în sticlă, Vasile se duse să se pişe. Rapid, Drăgan, cu acordul tacit al celorlaţi, mai turnă vreo 70 de grame în holba ortacului. Acesta se-ntoarse şi dădu pe gât direct din ea, fără să-şi mai pună în pahar. În vreo trei sferturi de ceas se ridicară şi plecară. Vasile câştigase. Arătase din nou ce poate. Drăgan cu încă vreo doi o luă mohorât spre casă. Câinii sloboziţi prin curţi îi lătrau groaznic pe trecătorii târzii. Vasile se opri să se mai pişe o dată, acolo unde-i veni, lâng-o grămadă de nisip din faţa unei case. Dulăul proprietarului lătra-n draci. Simţi că venele de la tâmplă i se încoardă ca nişte arcuri din lemn: luă a o piatră şi lovi în poartă. Respira precipitat, cu gura deschisă, fără să-şi şteargă saliva de pe bărbie. Înăuntru se auzi un scârţâit puternic. Se aprinse lumina la vreo două ferestre. Vasile se pierdu în umbra zidurilor de la vale. Proprietarul casei lovite ieşi după vreo 2 minute cu boata în mână, dezbrăcat până la brâu. Dădu un ocol rapid grămezii de nisip, mai făcu câţiva paşi în stânga şi-n drepta şi-n cele din urmă se-ntoarse înăuntru, izbind şi el, nervos, cu boata în poartă. Căţelul i se strecură printre picioare şi ţâşni în întunericul dens.
Vasile coti repede, luând-o pe o uliţă îngustă spre râu. Intrase în zona grădinilor din spatele caselor care se terminau la o sută-două de metri de râul acela îngust şi nu foarte adânc, plin de buturugi şi scobituri în maluri. Se spălă pe faţă în repezină şi se-ntinse pe jos, în iarba destul de înaltă. Un cosaş îi sări pe frunte, dar nu-l simţi. Pământul galopa sub el cu viteze tot mai mari. Constelaţiie alcătuiau vârtejuri hipnotizante. Se ridică în fund. Gâtul, pieptul, stomacul îl usturau. Din poziţia aceea se-ntinse pe burtă, apoi se târî vreo doi metri şi începu să bea din râu. Imediat după aceea, păru că-şi revine. Se udă pe cap. Lua apă în mâini şi o arunca în jos pe ceafă. Se sculă din nou şi intră în râu până la genunchi.
„Peşte! Peşte!” „Ia să prind io câta peşte!”. Îşi suflecă mânecile. De mult, de ani de zile, de când era cu adevărat tânăr numai făcuse asta: nu mai băgase mâna în somini după cleni şi mrene. Nu mai simţise zbaterile acelea agonice şi viguraose ale clenilor de un cot şi mreneleor de un un sfert de kil. Se lăsă încet pe burtă şi se deplasă prin apă, aşa, aproape înot, către malul celălalt, unde ştia el o somină străveche. Se prinse cu stânga de un smoc de pipirig şi vârî până la umăr dreapta în scobiturile care se prelungeau, ca nişte tunele inundate, în mal. Palpa încet, revigorat întucâtva de apa răcoroasă, pereţii găurii. Simţi cum ceva îi alunecă fulgerător pe sub palmă. „Mreana dracului” îşi zise şi continuă să pipăie, avansând mult mai încet. „Unde-i una, îs mai multe” se îmbărbătă singur. Îşi afunda mai departe mâna în canalul îngust. Tresări aproape bucuros: simţi conturul unui bolovan plat. Îşi trase, câţiva centimetri, degetele înapoi. Trebuia să introducă mâna sub el, să ţină degetele răsfirate, ca un fel de baraj, în calea peştelui, pe care urma să-l înghesuie. Pătrunse vreo trei centimetri cu unghiile sub bolovan când, brusc, simţi cum în arătător i se înfig, parcă, două ace de gheaţă. Își trase mâna cu un gest care-i convulsionă tot corpul. Nu mai vedea, nu mai auzea, nu mai simţea decât durerea. Se ridică în genunchi, scoţând mâna din apă. Şarpele îşi dădu drumul şi căzu înapoi în râu. Sperietura îi smulse un urlet înfiorător, care păru să deştepte din morţi câinii caselor apropiate: lătrăturile lor ameninţătoare îi sporeau panica. O rupse la fugă înspre casă: căzu de mai multe ori şi, de fiecare dată, înainte de a se ridica, îşi băga degetele în gură scuipând, apoi, sângele supt din deget. Intră pe poarta de la grădină. Nerecunoscându-l imediat, Drulă, ciobănescul lui, se năpusti turbat asupră-i, dar se opri la câţiva paşi, recunoscându-şi stăpânul. Aprinse becul în baracă şi-şi examină rănile: degetul se umflase aiuritor. Scârba faţă de dihania aceea negricioasă, durerea, faptul că nu ştia ce să facă îl scoteau din minţi. Luă cuţitul, vrând să facă o incizie deasupra muşcăturii, dar se opri în ultima clipă, de teamă să nu-şi facă mai mult rău. Începu să bată cu picioarele în pereţi. Cuiele scurte şi ruginite săriră dintr-o scândură. „Baba Ruţa”, cuvintele îi pâlpâiră în minte ca o instalaţie de brad. Erau neamuri. Mai apelase la ea în te miri ce situaţii. Erau vreo 300 de metri până la casa ei. Avea să bată în fereastră sau în poartă, să zbiere, să ţipe până ce bătrâna aceea singură va ieşi, gârbovită, sprijinită-n băţ, şi-l va chema grabnic înăuntru, unde va găsi, până la urmă, un leac. O leşie sau un ceai. Îi ajutase pe atâţia. Se avântă orbeşte într-acolo. Prin talpa de cauciuc a papucilor de lână simţea exact muchiile pietrelor pe care călca, dar asta nu-l deranja, nu conta deloc. Degetul, i se părea, se umfla de la o secundă la alta. Devenise, fără îndoială, un fel de balonaş plin de otravă şi sânge înnegrit. Iuţi pasul. O luă iarăşi la goană.
Începu să bată. În rulou, apoi apoi în poartă. Să zbiere ca un descrierat. „Ruţa! Ruţa!” Nu-i spusese, până atunci, niciodată direct pe nume, doar Tanti sau Tuşa Ruţa. În casă, nimic, nici un zgomot, nici o reacţie: „Ruţa! Ruţa!”.
-
Las-o, bă, ce-ai, eşti bat?
Vecinul din dreapta ieşise până la brâu pe fereastră.
-
Du-te, bă, în mă-ta acas`, oricare ai fi…
-
M-or muşcat şerpii! M-or muşcat şerpii!
Vasile se grăbi înspre fereastra deschisă, rezemându-se de zid.
-
Stai! Stai! M-or muşcat şerpii, futu-le muma-n cur.
Vecinul bătrânei îl recunoscu.
-
Las-o, bă, pe babă să doarmă! Du-te, mă, dracu şi culcă-te. Să nu vii să baţi şi la mine că-ţi înmoi creierii…
-
M-or muşcat şerpii! M-or muşcat şerpii!
Ruloul căzu cu un sunet violent, ferm. Din încăpere răzbăteau înjurături scrâşnite.
Vasile se rezemă de zid şi rămase aşa câteva secunde, în tăcere.
Vizavi locuia un văr de-al lui care stătuse cu ei în seara aia la crâşmă. Mai mult târându-şi picioarele, o luă într-acolo. Faţa i se umezise. Îşi trecu dosul palmei peste obraz, apoi peste frunte şi i se păru că fiecare fir de barbă îl înţepa ca un ac de albina minusculă, că fruntea îi e rece şi alunecoasă ca un derdeluş. Gâfăia sonor, haotic. Îi venea să vomite.
-
Pătru! Deschide, haida!
Înăuntru se aprinse lumina.
-
Pătru! Pătru!
Nevasta ortacului ieşise în poartă. Într-un halat verzui cu petale mari, trimis de fiică-sa de la oraş.
-
Ce-i, mă? Ce-i? Ţi s-o urcat răchia la cap? Eşti mai bat ca Pătru!
-
M-or muşcat şerpii, Mărie! M-or muşcat şerpii!
Căzu şi acum se târa ca un handicapat spre picioarele păroase ale femeii.
Mai mult iritată decât înduioşată Măria izbucni:
-
Băuşi o holbă, fir-ai al dracu să fii! Îl îmbătaşi şi pă Pătru!
De mult îşi dorea să facă asta! Nu-l suportase niciodată, iar acum era sigură c-o să uite. În cele din urmă se abţinu: vroia să se apropie şi să-l pleznească cu piciorul în umăr. Trânti poarta în urma ei, scuipând de nervi.
Vasile, ameţit de răchie şi de sperietură, îşi lăsă capul pe pământul rece. „Cuţitul, cuţitul din bucătărie!” Numai de el putea fi sigur. Dădu să se-ntoarcă acasă. Stelele erau o pulbere de gheaţă pisată, luna, un disc glacial. Dinţii începură să-i clănţăne. În dreptul nucului din faţa următoarei case îşi aduse aminte: Nicoluţă, ortacul din cătănie. Şi nici nu stătea departe. El avea să-l salveze. Nicoluţă. Descoperirea îi dădu putere. Schimbă, brusc, direcţia. Către biserică. Se opri să-şi tragă sufletul lângă fântâna din coasta lăcaşului. Îşi aduse aminte: Nicoluţă e la oraş, la copii. Înjură în gând. Îl năpădi o sete cumplită. Irezistibilă. Intră în avlie. Măcar fântâna e acolo unde trebuie să fie. Îşi afundă capul în găleată. Înghiţea întruna: sorbea cu toată forţa. Se opri după vreo douăzieci de secunde, rămânând boltit deasupra găleţii. Vomită. O clipă nu-şi mai simţi picioarele. Căzu pe spate. Voma îi dădu din nou pe gură. Se ridică cu greu. Îşi privi degetul în lumina confuză a becurilor de pe stâlpii neverosimil de înalţi. Era, din nou, convins: tot corpul începe să i se înnegrească. Toaca atârnată de sârme subţiri fu mişcată de o rafală de vânt. Sclipirile lemnului neted, lustruit, îl atrasereă instantaneu. Se îndreptă, împleticindu-se, într-acolo. Apucă cu mâna „sănătoasă” unul dintre ciocanele aşezate la rădăcina copacului. Începu să bată, să zbiere:
- M-or muşcat şerpii! M-or muşcat şerpii!
