Păcat de atâta chip și asemănare, te piși pe propriile picioare. Nu mai scrie, iar, pe zeci de fâșii. Trage la cap. Pentru toți cei care „și-au pus nădejdea în norocul zilelor tale”. Sunt imnele personale. (Cafeaua, dacă n-o bei la timp, se-ntărește ca plasticul). E din altă carte deja: băiatul care a iubit ca tine săbiile nu se poate teme într-atât. Viața chiar e aici. Și chiar trece. Nu lăsa problema să se-mpută. (Oh Doamne, trosnește ca dulapul algocalminul, când îl rupi). Nu trăi în zaț fermentat. Când ai putea fi poetul germanic: textul – simplu, adevărat – trezește ca moarea. Și ustură ca muștarul.